Îndrăgostirea și dezamăgirile băieților

           Nu știu despre voi, dar eu am trăit o bună vreme crezând că viitoarea mea parteneră de viață există pe undeva și că cel mai probabil aleargă din gară în gară încercând să prindă trenul spre mine. Sau nu. Eu alergam de fapt din gară în gară încercând să găsesc o anume ea. În orice caz, această ființă era reală, umană și avea destinul definit: urma să fie a mea și numai a mea.

Interesant, deși nu o întâlnisem încă, începeam să o cunosc. O cunoșteam eliminând variantele una câte una: persoana asta nu are cum să fie ea fiindcă … , persoana cealaltă e prea… ca să fie ea. Uneori, doar observam persoane în trecere și îmi ziceam scurt: ea nu e așa. Fără să îmi dau seama, cea pe care o căutam dobândea exact acele calități care le lipseau celor din jurul meu. Devenea tot mai clară în mintea mea, dar tot mai greu de găsit.

Toată investigația aceasta minuțioasă despre cum e ea, se întâmpla cu becul stins, în negura subconștientului – nu bănuiam nimic. Am ajuns să aflu de dialogul acesta doar în urma unor căzături dintre cele mai misterioase; falling in love– parcă le zice. Sunt misterioase, fiindcă acțiunea căderii pare că se produce antigravitațional. Te simți ușor, cerul e mai aproape decât niciodată și pare că urci pe culmi inaccesibile ție până atunci. Însă plutirea are loc doar înspre reflecția cerului în balta din fața ta și singura piatră spre care te îndrepți e bolovanul din mijlocul bălții. Te ridici, te scuturi și mergi mai departe spre cea care pare să fie de fapt ea. Pentru o vreme ești bine, te bucuri de viață, dar dintr-odată te vezi iar pe orizontală. E aceeași baltă, cu același bolovan. Cumva, te ridici și de data asta și continui să mergi la fel de încrezător, sperând că în final o vei întâlni pe ea. Însă, la un moment dat, ea îți apare brusc în față; e mai reală decât niciodată. Fără să eziți, înaintezi înspre ea, o atingi ușor, când…

***

           

E o înlănțuire de adevăruri incomplete, atent alese, care te împinge dinspre tine însuți și dinspre realitate. Îți lasă iluzia libertății, dar te miști continuu în jurul aceluiași axis mundi. Curge prin vene ca un ser de satisfacere emoțională, însă în urmă rămân țesuturi paralizate. Senzațiile se amplifică, crezul se întărește, dar asta doar fiindcă circuitul se scurtează și ideile conglomerează. Te uiți la viitor, exiști în viitor și vrei cu orice preț să îl faci prezent, însă uiți că timpul curge doar într-o direcție: dinspre prezent spre viitor. Mai mult, ai ajuns să-ți fie frică să calci în prezent, să te oprești și pur și simplu să inspiri prezentul; te-ar face să-ți scapi viitorul ca pe un balon cu heliu. Ești în închisoarea perfectă: explorezi la infinit, dar tot timpul din spatele pereților de sticlă.     

 

        Da, e vorba de romantizare. (Prefer romantizare și nu romantism fiindcă mă refer la acțiunea de convertire la o atitudine de tip romantic.) Romantizarea e acțiunea prin care activăm doar acele valori care promit o satisfacere superioară. Romantizarea îți simulează cel mai bun scenariu și ți-l imprimă pe retină. Romantizarea te face să extrapolezi și te împiedică să explorezi. Felul în care funcționează romantizarea îi permite să convertească – sau mai exact, să trunchieze – orice sistem de valori. Creștinismul și experiența creștină nu face excepție. Ideea de unire (ca într-o îmbrățișare veșnică) cu un el sau o ea, nu este nici ea o excepție; de fapt, pare să fie victima preferată. Asta se întâmplă, fiindcă acest ideal e intim, personal și mai ales uman. Tensiunea excepțională dintre elementul uman și cel divin al acestui ideal te vulnerabilizează spre gesturi eroice și anti-eroice; te oferi și te rezervi întru-totul pentru acela, pentru aceea. Așteptarea e când în pragul ușii pe vârfurile picioarelor, când întinsă pe podea. Pe cum aștepți mai mult, pe cum te expui la tot mai puține activități. Te conservi. Începi să alergi spre un punct fix de la orizont, dar – paradoxal – acesta se depărtează pe măsură ce tu accelerezi înspre el. Romantizarea a fost finalizată cu succes. Ai reușit să faci nemuritoare o parte din tine, dar ai lăsat restul în paralizie. Capul e în nori, dar nu mai știi unde să pui picioarele fiindcă ele nu mai simt nimic. Ai două opțiuni: te smulgi singur(ă) din ideal sau o face realitatea. Vezi tu, romantizarea ți-a promis vârful muntelui doar ca să te pună pe marginea prăpastiei. Fie că te arunci tu, fie că te aruncă ea, ambele te duc la o moarte. Și o renaștere. Un botez prin apa inconștientului.

***

Poate că tot ce am scris mai sus e o romantizare la rândul ei. Poate că romantizarea e doar o pregătire a morții și învierii finale. Poate că romantizarea e o mânecă care oricum ai trage-o e tot timpul pe dos și tu rămâi pe interiorul ei. Sau poate că nici nu îi zice romantizare. Dar din ea am învățat asa:

  • sunt cea importantă persoană pentru mine
  • așteptările dezamăgesc, speranțele împlinesc; deci, mai puține din primele și mai multe din ultimele
  • nu există promisiune care să nu depindă de mine; eu activez orice promisiune
  • nimeni și nimic nu gravitează în jurul meu; tot ce mi se întâmplă e cauza deciziilor, acțiunilor mele; nu mi se întâmplă? nu acționez îndeajuns
  • atrag doar ceea ce sunt; și sunt doar ceea ce fac; gândul e insuficient pentru transformare
  • acțiunea – intențională și responsabilă – are ca scop perpetuarea dorinței, nu atingerea unui anume țel
  • să îmi țin gâtul desțepenit, privirea înainte și să mă obișnuiesc să umblu târâș prin noroi; la propriu.

Cu respect,

UN BĂIAT (N.A.) 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s