Maurizia Nicoară: povestea unei inimi puternice

Pe Mau nu o cunosc personal. Blogul ei mi-a cucerit inima de câțiva ani buni. Are un stil de scriere între apus și răsărit, un stil mereu sincer. Un om echilibrat, cu o poveste puternică în spate. M-a susținut de multe ori în rugăciune, chiar dacă nu ne știm încă în realitate. Am vrut să o cunoștem mai bine și să învățăm câteva lecții de viață de la ea, așa s-a născut acest interviu. Și provocarea de la final. 

  1. Spune-ne un pic despre tine, unde locuiești, ce studiezi, câți ani ai.

Mă numesc Maurizia, am 21 de ani și sunt din Ploiești. Sunt studentă în anul II la Facultatea de Litere și visez la a fi profesoară. Da, visez, deoarece încă nu am curajul de a crede acest lucru. Îmi place să scriu și să îmi imaginez că trăiesc tot ceea ce nu pot trăi în prezent (încă, sper). Sunt o fire închisă și deschisă, curajoasă și extrem de timidă. Uneori acționez spontan, așa că e destul de greu câteodată să îmi dau seama de ce sunt în stare.

 

2. Cum te-ai apucat de blog? 

Blogul a fost tot o alegere spontană. Nu m-am gândit vreodată că cineva va sta să citească textele mele, darămite să îi și placă și să se regăsească.
Scrisul face parte din mine de când eram un copil. Mă revăd așa, vag, scriind în niște carnețele pe care le-am aruncat la gunoi și acum îmi pare tare rău. În scris mă eliberam. Îmi vărsam supărările, nervii și lacrimile pe pagini.
După cum spuneam, nu știu să îți spun de ce am făcut blogul. Așa mi-a trăznit, așa l-am creat, fără să mă gândesc că îl voi ține până în prezent. Anul acesta se fac patru ani de când îl folosesc și mă minunez de cum Dumnezeu răspunde altora prin ceea ce scriu. Am vrut de mai multe ori să îl șterg sau să renunț la a mai posta pe el, dar până la urmă nu am nimic de pierdut, ci numai de câștigat. Atât timp cât pot fi o binecuvântare prin blog, sunt onorată să îndeplinesc rolul meu.
În caz că te întrebi de titlu, m-am gândit la libelulele acelea cu aripi albastre sau argintii. Îmi plac mult. Le-am văzut ca mici stele care lucesc. Și cumva, așa suntem și noi. Sau ar trebui să fim. Să fim stele într-o lume de întuneric, acoperită în noapte.

3. Ce reprezintă scrisul pentru tine? 

 Scrisul pentru mine înseamnă înlănțuire de tristeți și bucurii, împletită cu întrebări și dileme. Scrisul e durere și ușurare, abis și vârf de munte. Depinde de zile și de stări. De ce doare? Câteodată e teribil să te pui pe foi. Câteodată nu știi ce e cu tine și nu știi ce să scrii. Câteodată ai senzația că nu exiști, că e altcineva care trăiește prin tine. Și atunci e durere. Și suferință. E greu să te așterni și cu atât mai greu să recitești cândva ce ai scris acum. Uneori, pur și simplu nu ne putem accepta. Nici măcar noi

4. Care e cartea care te-a marcat? 

Hmm… Nu pot alege una. Chiar îmi e imposibil. Cărțile care mi-au schimbat felul de a privi în jur și felul de a gândi sunt cele scrise de Svetlana Aleksievici, Cella Serghi, Dan Puric, Harper Lee, F. S. Fitzgerald și lista poate continua. Ca un exemplu de carte preferată și pe care aș reciti-o mereu este Citadela, scrisă de Antoine de Saint Exupery.

5. Cum ți-ai ales facultatea? 

Aș putea spune că facultatea m-a ales pe mine. Având o sete pentru cultură, cărți, curiozități și întrebări, am decis că Facultatea de Litere ar fi singura care ar putea potoli valurile acestea, însă de când sunt studentă în cadrul secției menționate, parcă marea interioară s-a agitat și mai tare. Nu regret o secundă. Cu toate că în perioada liceului visam să fiu în altă parte, cu timpul am realizat că sunt unde trebuie să fiu. Am dat peste niște colegi minunați, am întâlnit niște exemple extraordinare de profesori și am legat prietenii care vor ține o viață întreagă. Dacă eram în alt loc, nu aș fi cunoscut nimic din ce am acum. Toate lucrurile au un scop profund pe care îl vom vedea mai devreme sau mai târziu.

5. Care este cea mai mare frica a ta?

În prezent, frica de a trăi degeaba. Cred că ar fi cel mai mare regret al meu. Să am viață și să nu profit de ea la maximum într-un mod sănătos și benefic atât pentru mine, cât mai ales pentru cei din jur. Uneori mă gândesc la câți oameni au murit în secunda în care eu mi-am pus întrebarea, iar eu încă respir. Ce am făcut eu pentru fericirea altora? Am sădit ceva în inima lor? Am putut fi o binecuvântare, o lacrimă, un zâmbet, o mână întinsă pentru ei? Am trăit cum se cuvine? Am făcut lucruri care să mă ridice pe mine, care să mă facă să râd și care să mă facă să iubesc viața aceasta care, pe cât e de lungă, pe atât e de scurtă?

6.  Unde te vezi peste 5 ani?

Nu știu, sincer. Dar aș vrea să fiu pe drum, cu un ghiozdan în spate, scriind și cunoscând oameni. Îmi place mult să călătoresc și cu toate că nu am ocazia mereu, această dorință e ca un foc care crește de câțiva ani de zile. Aș vrea să fiu o profesoară bună, să fac ceea ce trebuie cu mare dragoste și să pun în inimile copiilor un sâmbure de umanitate, începe să dispară.
Dar nu știu sigur. În 5 ani se pot întâmpla foarte multe. Din păcate, sunt genul de om care nu poate să plănuiască ceva pentru viitor, dar nu știu de ce. Uneori e bine, dar alteori e teribil. Poate e doar de moment, sper ca în timpul apropiat să pot depăși această barieră.

7. Care e cea mai frumoasă amintire a ta? 

Cea mai frumoasă amintire a mea este una din vremea când aveam 8 ani. Eram plecată cu bunicii mei la cineva la țară și persoana respectivă avea o curte imensă. Întotdeauna am avut o plăcere să văd cu ochii și cu mâinile, așa că mereu scoteam morcovii din pământ, cartofii, rupeam ardeii, vinetele, roșiile, numai să pipăi, să cunosc, să simt cu mânuțele mele.
Curtea era păzită de doi câini mari și îmi era frică de ei, așa că nu mă puteam duce mereu. Dar într-o zi, mi-am făcut curaj și am trecut în grădină, singură. Grădina era cumva, nu știu, urcai pe ea. Era plină de meri, de pruni și alți pomi fructiferi. Când am ajuns în punctul cel mai înalt al curții, m-am oprit și m-am întors pentru a privi în spate. Nu pot să explic prea bine ce am simțit atunci, dar a fost extraordinar. Era cerul de apus, se vedeau dealurile în depărtare și era o liniște pe care o puteai auzi. Pur și simplu nu am făcut nimic, ci numai ascultam. La un moment dat, clopotele bisericii au început să bată tare, repede. Imaginea aceea cu biserica albă, vârful crucii, liniștea, cerul nu o pot uita. Atunci a fost prima dată când L-am simțit pe Dumnezeu. Un copil de 8 ani întâlnise pentru prima dată conceptul de frumos.
Când îmi aduc aminte de acest moment, mereu îmi apar lacrimi în ochi. De ce, nu știu. Însă încerc să nu uit nimic din ce am văzut și trăit atunci. E amintirea mea pe care o păstrez cu grijă si sfințenie.

8.Cum ar arăta o povestioară despre curaj scrisă de Maurizia? 

– Treci peste, trăiește și iubește.
A spus-o cu atâta ușurătate, încât ai fi spus că e firesc să pot face acestea, după tot ce am pățit.
– Eu cred că îți lipsesc câteva țigle, tu nu mă înțelegi deloc!
– Doar pune-ți mâna pe inimă și simte.
– E o nebunie. Nu, tu chiar nu ești întreagă.
– Nu știi că doar nebunii iubesc și trăiesc?
– Ar cam trebui să revii cu picioarele pe pământ și să vezi realitatea. Eu nu mai pot face asta.
– Ba poți, dar îți este frică.
– Frică? Mie? După toate luptele? Hah, nu, nu e adevărat.
– Atunci, ce pierzi dacă simți?
– Și să mă las distrus din nou?
– Cicatricile pot înflori dacă alegi să pășești în lumină.
– Iar începi cu filosofiile tale.
– Recunoaște că îți este atât de frică, încât nu vrei să treci de linie. Viața te va lovi chiar dacă îți construiești citadele în jurul inimii. Dar pierzi atât de mult din minunea de a trăi! Știi câți au ales să își pună bolovani în loc de inimă în piept? De ce să renunți numai din cauza unor lupte? De ce să stai în întuneric, de ce pui soarele în colțul foii? Locul lui e pe întregul Cer. Trăiește, chiar dacă te-au rănit. Iubește, chiar dacă ai primit ghimpi. Frânturile transformă sufletul într-un vitraliu, iar oamenii se vor minuna de culorile tale.
– Și de ce am nevoie ca să fac asta?
– De curaj.

 

9. Dacă ai fi un simț, care ai fi? 

Vai, asta da întrebare, haha! Aș fi simțul vizual, spre a îndrepta privirile dincolo de ce se vede.

10. Cum ce te mai ocupi pe lângă scris? 

WhatsApp Image 2019-03-09 at 17.21.19

 

Îmi place să încurajez oamenii, așa că realizez sticle cu diverse încurajări, versete biblice pentru fiecare zi, pentru o lună sau pentru un anumit eveniment.

 

 

PROVOCARE

Dragă Mau, pentru a îndrepta privirea oamenilor pentru frumos, te provoc să aduni 2 prietene și să împărțiți mesaje de încurajare femeilor din orașul tău. Și da, trebuie să ne povestești cum a fost într-un articol. Și poze. Te îmbrățișez și mulțumesc pentru că ți-ai deschis inima. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s