Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă transform în fluture

 

Nimeni nu mi-a spus în copilărie că viața de adult e grea. E dificilă. 

Nimeni nu mi-a spus că eu, omida, trebuie să mă transform în fluture. Și pe deasupra,  că nu voi fi întrebată când vreau să se întâmple asta. Nu. Doar m-am trezit cu aripi și am fost pusă să zbor. Și să aduc culoare pe fața celor din jur. Nu asta e menirea fluturilor? WhatsApp Image 2019-06-16 at 17.32.53

Doar că viața e grea. Și orice decizie trebuie luată cu cap. Și parcă și atunci când o iei cum trebuie, tot nu e cea mai bună variantă. 

Cele mai mari decizii le-am luat anul acesta. Și cu toate acestea, când mă uit la viitor îmi doresc să fiu din nou omidă. Să fiu din nou copilul care privea toată ziua norii, care se juca în praf și care dormea liniștit noaptea. Îmi doresc toate astea, dar azi sunt un fluture morocănos.

Sunt un fluture fricos care se uită la ziua de mâine cu frică. Azi nu sunt femeia din Proverbe 31. Nu sunt. Știu că asta ar trebui să scriu. Dar azi sunt mai mult o Ana care plânge, o Rut care nu știe exact unde se va stabili, o Estera pentru care ziua de mâine e posibil să nu fie. 

Halal fluture, nu? 

WhatsApp Image 2019-06-16 at 17.32.54

Mă separ de grupul de fluturi și mă ascund sub cireșul din copilărie. Privesc frunzele perfecte. Întind mâna după o cireașă si văd o omidă. Se va trasnforma și ea în fluture și nu va fi întrebată dacă își dorește asta. 

Sunt un fluture. Cu aripi ciopârțite. Un verset îmi vine în minte.

”Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi.” 

Doroteea, Eu știu că tu azi trebuie să fii un fluture. Nu îți fie frică. Doar fii fluture. Aripile tale nu îți sunt date pentru a le ține ascunse. Îți sunt date pentru un viitor plin de speranță. Zboară în pace. Zboară și iar zboară. Nu te-am întrebat dacă vrei aripi și nu te voi întreba când să ți le iau. Azi le ai. Zboară. Ești un fluture. Și dacă îți folosești aripile pentru Slava Mea, e în regulă să mai zbori și într-o aripă. 

WhatsApp Image 2019-06-16 at 17.32.54 (1)

 

 

Ce contează dacă mă joc cu inima unui băiat, oricum trăim sub har?!

Trăim într-o generație care testează orice. Apoi, vorba aia: ”Cum să îți iei mașină fără să o încerci?”. Și nu e greșit. Doar că în unele cazuri nu e tocmai bine. 

Cum ar fi domeniul inimilor. Inima e incredibilă, frântă de o mie de ori

photo of girl wearing bucket hat
Fotografie de 三 点 pe Pexels.com

ea tot se reface. Parcă e pasărea aia Phoenix care se naște din propria ei țărână. Și totuși, își păstrează cicatricile. Inima e orice vrei tu, numai uitucă nu e.

Vrem o relație de la 14 ani. Eu la 14 ani jucam fotbal. Și nu e greșit să vrei atenție din partea băieților. Păcat e să le iei inima și să o transformi în minge de fotbal. 

Păi da, că așa fac și ei. E drept. Așa facem. Noi le jucăm lor inima prin praf și ei o joacă pe a noastră. 

E drept să poți să o dai foarte ușor în bară într-o relație. Că dacă e să o luăm logic, ca o relație să meargă nu ține doar de tine, ține și de el. Poți să stai tu în cap, să faci tot ce ține de tine și totul să se rupă. 

Și exact asta trebuie să faci. 

Nu te juca cu inima lui știind că totul e har și că va fi bine. Da, va fi bine, că e har și Domnul vindecă, dar cicatrici tot rămân. 

Fii demnă și dacă vrei să ieși dintr-o relație, spune deschis. 

Fii sinceră și dacă nu îți place băiatul care se tot învârte pe lângă tine, spune-i. 

Nu juca la două mese. Am văzut băieți care plănuiau cererea în căsătorie și ele se pregăteau să se logodească cu alții. Și invers. Dar nu vreau să mă apunc acum să le scriu băieților. 

E vorba despre noi. 

Protejați inimile de lângă voi chiar de e vorba de har, de iertare și de o nouă zi. 

Spune cu toată sinceritatea ce ai pe inimă. 

Și nu intra într-o relație că poate va merge, poate nu. Protejează. 

Contează. Contează protejarea inimilor. Contează, deoarece modul în care trăiești înainte de căsătorie se va păstra și după căsătorie. 

 

Mamă de poveste

Eliza e o dulce. Cam de aceeași statură. Ne-am văzut în Cluj într-o zi destul de senină. Avea o dulceață de fetiță în brațe. Din aia pupabilă. Așa m-a făcut să îmi doresc un copil. Am stat de vorbă de parcă ne cunoașteam de o viață. Și cum mi-am zis că vreau să vă prezint oameni faini, m-am gândit să îi pun câteva întrebări să o cunoașteți și voi mai bine. 

1. Bună. Spune-ne câte ceva despre tine, de unde ești, vârsta, cu ce te ocupi etc.

Mă numesc Eliza, sunt un copil vesel, de 25 de ani, momentan locuiesc în Cluj, la origini sunt din Bacău și sunt mămica unei fetițe de 10 luni.

2. Care e pasiunea ta? Cum ai descoperit-o?

Pot spune că am mai multe pasiuni, dar cea mai principală este arta. Imi place să creez și să ilustrez sentimente, povești, în special poveștile de iubire, de nuntă, imagini și suprafețe. Mă găsiți pe Facebook: Eliza Pușcașu Art & Design. 

3. Trăim într-o perioadă în care sunt tot mai puțini oameni care au o pasiune, care pun sufletul în ceva. Care e sfatul tău cu privire la descoperirea pasiunii? Sunt anumiți pași?

 Eu cred ca fiecare avem ceva special, doar că de multe ori nu este nici curajul, nici voința de a descoperi, de a găsi acel lucru. Curaj, voință, experimentare și perseverență!!! Citește, Privește, Caută peste tot în jur și găsește acel lucru care te face să zâmbești fără motiv, care te provoacă și care iți aduce pace și liniste în suflet.

4. Ne-ai zis că ești mămică. Cum împaci pasiunea ta cu atenția pe care trebuie să i-o acorzi micuței tale?

Este cu adevărat o provocare, dar am învățat și încerc să îmi administrez timpul și acțiunile cât mai bine. Și bineînțeles, noi facem totul împreună: pictez cu ea pe lângă mine, în oraș sau la întâlniri tot împreună.

5. Dacă ar fi să alegi cel mai minunat moment al vieții tale, care ar fi?

Cand am devenit mamă, cand am devenit conștientă că sunt mamă!

6. Care e povestea nunții tale? 

 De mică am visat la nunta mea. Si a venit  imediat după ce am terminat masteratul. Pentru mine, a fost de poveste, am vrut să creez o poveste despre noi, natură și culoare. Dar, în același timp a venit cu multe provocări personale: să îmi realizez singura invitațiile, aranjamentele și decorul cât mai artistic. Pot spune că de aici s-a născut ideea și dorința de a picta invitații de nuntă personalizate și originale, care sa ilustreze povestea și personalitatea fiecărui cuplu.

 

7. Dacă ai fi o pasăre, ce pasăre ai fi? De ce?

Cred că vultur. Pentru ca locuiește în munți, la mare înălțime.

8. Care e sfatul tău pentru fetele acestei generații?

Nu încetații să visați, sa va descoperiți si redescoperiti pe voi înșivă, sa va iubiti asa cum sunteti, sa priviti mai mult la calități decât la defecte (mai ales cele fizice). Fiti originale! Fiți voi, exact așa cum sunteti, nu cum vor alții să fiți! Citiți mult, călătoriți, trăiți! Folow your dreams!!

Maurizia Nicoară: povestea unei inimi puternice

Pe Mau nu o cunosc personal. Blogul ei mi-a cucerit inima de câțiva ani buni. Are un stil de scriere între apus și răsărit, un stil mereu sincer. Un om echilibrat, cu o poveste puternică în spate. M-a susținut de multe ori în rugăciune, chiar dacă nu ne știm încă în realitate. Am vrut să o cunoștem mai bine și să învățăm câteva lecții de viață de la ea, așa s-a născut acest interviu. Și provocarea de la final. 

  1. Spune-ne un pic despre tine, unde locuiești, ce studiezi, câți ani ai.

Mă numesc Maurizia, am 21 de ani și sunt din Ploiești. Sunt studentă în anul II la Facultatea de Litere și visez la a fi profesoară. Da, visez, deoarece încă nu am curajul de a crede acest lucru. Îmi place să scriu și să îmi imaginez că trăiesc tot ceea ce nu pot trăi în prezent (încă, sper). Sunt o fire închisă și deschisă, curajoasă și extrem de timidă. Uneori acționez spontan, așa că e destul de greu câteodată să îmi dau seama de ce sunt în stare.

 

2. Cum te-ai apucat de blog? 

Blogul a fost tot o alegere spontană. Nu m-am gândit vreodată că cineva va sta să citească textele mele, darămite să îi și placă și să se regăsească.
Scrisul face parte din mine de când eram un copil. Mă revăd așa, vag, scriind în niște carnețele pe care le-am aruncat la gunoi și acum îmi pare tare rău. În scris mă eliberam. Îmi vărsam supărările, nervii și lacrimile pe pagini.
După cum spuneam, nu știu să îți spun de ce am făcut blogul. Așa mi-a trăznit, așa l-am creat, fără să mă gândesc că îl voi ține până în prezent. Anul acesta se fac patru ani de când îl folosesc și mă minunez de cum Dumnezeu răspunde altora prin ceea ce scriu. Am vrut de mai multe ori să îl șterg sau să renunț la a mai posta pe el, dar până la urmă nu am nimic de pierdut, ci numai de câștigat. Atât timp cât pot fi o binecuvântare prin blog, sunt onorată să îndeplinesc rolul meu.
În caz că te întrebi de titlu, m-am gândit la libelulele acelea cu aripi albastre sau argintii. Îmi plac mult. Le-am văzut ca mici stele care lucesc. Și cumva, așa suntem și noi. Sau ar trebui să fim. Să fim stele într-o lume de întuneric, acoperită în noapte.

3. Ce reprezintă scrisul pentru tine? 

 Scrisul pentru mine înseamnă înlănțuire de tristeți și bucurii, împletită cu întrebări și dileme. Scrisul e durere și ușurare, abis și vârf de munte. Depinde de zile și de stări. De ce doare? Câteodată e teribil să te pui pe foi. Câteodată nu știi ce e cu tine și nu știi ce să scrii. Câteodată ai senzația că nu exiști, că e altcineva care trăiește prin tine. Și atunci e durere. Și suferință. E greu să te așterni și cu atât mai greu să recitești cândva ce ai scris acum. Uneori, pur și simplu nu ne putem accepta. Nici măcar noi

4. Care e cartea care te-a marcat? 

Hmm… Nu pot alege una. Chiar îmi e imposibil. Cărțile care mi-au schimbat felul de a privi în jur și felul de a gândi sunt cele scrise de Svetlana Aleksievici, Cella Serghi, Dan Puric, Harper Lee, F. S. Fitzgerald și lista poate continua. Ca un exemplu de carte preferată și pe care aș reciti-o mereu este Citadela, scrisă de Antoine de Saint Exupery.

5. Cum ți-ai ales facultatea? 

Aș putea spune că facultatea m-a ales pe mine. Având o sete pentru cultură, cărți, curiozități și întrebări, am decis că Facultatea de Litere ar fi singura care ar putea potoli valurile acestea, însă de când sunt studentă în cadrul secției menționate, parcă marea interioară s-a agitat și mai tare. Nu regret o secundă. Cu toate că în perioada liceului visam să fiu în altă parte, cu timpul am realizat că sunt unde trebuie să fiu. Am dat peste niște colegi minunați, am întâlnit niște exemple extraordinare de profesori și am legat prietenii care vor ține o viață întreagă. Dacă eram în alt loc, nu aș fi cunoscut nimic din ce am acum. Toate lucrurile au un scop profund pe care îl vom vedea mai devreme sau mai târziu.

5. Care este cea mai mare frica a ta?

În prezent, frica de a trăi degeaba. Cred că ar fi cel mai mare regret al meu. Să am viață și să nu profit de ea la maximum într-un mod sănătos și benefic atât pentru mine, cât mai ales pentru cei din jur. Uneori mă gândesc la câți oameni au murit în secunda în care eu mi-am pus întrebarea, iar eu încă respir. Ce am făcut eu pentru fericirea altora? Am sădit ceva în inima lor? Am putut fi o binecuvântare, o lacrimă, un zâmbet, o mână întinsă pentru ei? Am trăit cum se cuvine? Am făcut lucruri care să mă ridice pe mine, care să mă facă să râd și care să mă facă să iubesc viața aceasta care, pe cât e de lungă, pe atât e de scurtă?

6.  Unde te vezi peste 5 ani?

Nu știu, sincer. Dar aș vrea să fiu pe drum, cu un ghiozdan în spate, scriind și cunoscând oameni. Îmi place mult să călătoresc și cu toate că nu am ocazia mereu, această dorință e ca un foc care crește de câțiva ani de zile. Aș vrea să fiu o profesoară bună, să fac ceea ce trebuie cu mare dragoste și să pun în inimile copiilor un sâmbure de umanitate, începe să dispară.
Dar nu știu sigur. În 5 ani se pot întâmpla foarte multe. Din păcate, sunt genul de om care nu poate să plănuiască ceva pentru viitor, dar nu știu de ce. Uneori e bine, dar alteori e teribil. Poate e doar de moment, sper ca în timpul apropiat să pot depăși această barieră.

7. Care e cea mai frumoasă amintire a ta? 

Cea mai frumoasă amintire a mea este una din vremea când aveam 8 ani. Eram plecată cu bunicii mei la cineva la țară și persoana respectivă avea o curte imensă. Întotdeauna am avut o plăcere să văd cu ochii și cu mâinile, așa că mereu scoteam morcovii din pământ, cartofii, rupeam ardeii, vinetele, roșiile, numai să pipăi, să cunosc, să simt cu mânuțele mele.
Curtea era păzită de doi câini mari și îmi era frică de ei, așa că nu mă puteam duce mereu. Dar într-o zi, mi-am făcut curaj și am trecut în grădină, singură. Grădina era cumva, nu știu, urcai pe ea. Era plină de meri, de pruni și alți pomi fructiferi. Când am ajuns în punctul cel mai înalt al curții, m-am oprit și m-am întors pentru a privi în spate. Nu pot să explic prea bine ce am simțit atunci, dar a fost extraordinar. Era cerul de apus, se vedeau dealurile în depărtare și era o liniște pe care o puteai auzi. Pur și simplu nu am făcut nimic, ci numai ascultam. La un moment dat, clopotele bisericii au început să bată tare, repede. Imaginea aceea cu biserica albă, vârful crucii, liniștea, cerul nu o pot uita. Atunci a fost prima dată când L-am simțit pe Dumnezeu. Un copil de 8 ani întâlnise pentru prima dată conceptul de frumos.
Când îmi aduc aminte de acest moment, mereu îmi apar lacrimi în ochi. De ce, nu știu. Însă încerc să nu uit nimic din ce am văzut și trăit atunci. E amintirea mea pe care o păstrez cu grijă si sfințenie.

8.Cum ar arăta o povestioară despre curaj scrisă de Maurizia? 

– Treci peste, trăiește și iubește.
A spus-o cu atâta ușurătate, încât ai fi spus că e firesc să pot face acestea, după tot ce am pățit.
– Eu cred că îți lipsesc câteva țigle, tu nu mă înțelegi deloc!
– Doar pune-ți mâna pe inimă și simte.
– E o nebunie. Nu, tu chiar nu ești întreagă.
– Nu știi că doar nebunii iubesc și trăiesc?
– Ar cam trebui să revii cu picioarele pe pământ și să vezi realitatea. Eu nu mai pot face asta.
– Ba poți, dar îți este frică.
– Frică? Mie? După toate luptele? Hah, nu, nu e adevărat.
– Atunci, ce pierzi dacă simți?
– Și să mă las distrus din nou?
– Cicatricile pot înflori dacă alegi să pășești în lumină.
– Iar începi cu filosofiile tale.
– Recunoaște că îți este atât de frică, încât nu vrei să treci de linie. Viața te va lovi chiar dacă îți construiești citadele în jurul inimii. Dar pierzi atât de mult din minunea de a trăi! Știi câți au ales să își pună bolovani în loc de inimă în piept? De ce să renunți numai din cauza unor lupte? De ce să stai în întuneric, de ce pui soarele în colțul foii? Locul lui e pe întregul Cer. Trăiește, chiar dacă te-au rănit. Iubește, chiar dacă ai primit ghimpi. Frânturile transformă sufletul într-un vitraliu, iar oamenii se vor minuna de culorile tale.
– Și de ce am nevoie ca să fac asta?
– De curaj.

 

9. Dacă ai fi un simț, care ai fi? 

Vai, asta da întrebare, haha! Aș fi simțul vizual, spre a îndrepta privirile dincolo de ce se vede.

10. Cum ce te mai ocupi pe lângă scris? 

WhatsApp Image 2019-03-09 at 17.21.19

 

Îmi place să încurajez oamenii, așa că realizez sticle cu diverse încurajări, versete biblice pentru fiecare zi, pentru o lună sau pentru un anumit eveniment.

 

 

PROVOCARE

Dragă Mau, pentru a îndrepta privirea oamenilor pentru frumos, te provoc să aduni 2 prietene și să împărțiți mesaje de încurajare femeilor din orașul tău. Și da, trebuie să ne povestești cum a fost într-un articol. Și poze. Te îmbrățișez și mulțumesc pentru că ți-ai deschis inima. 

Îndrăgostirea și dezamăgirile băieților

           Nu știu despre voi, dar eu am trăit o bună vreme crezând că viitoarea mea parteneră de viață există pe undeva și că cel mai probabil aleargă din gară în gară încercând să prindă trenul spre mine. Sau nu. Eu alergam de fapt din gară în gară încercând să găsesc o anume ea. În orice caz, această ființă era reală, umană și avea destinul definit: urma să fie a mea și numai a mea.

Interesant, deși nu o întâlnisem încă, începeam să o cunosc. O cunoșteam eliminând variantele una câte una: persoana asta nu are cum să fie ea fiindcă … , persoana cealaltă e prea… ca să fie ea. Uneori, doar observam persoane în trecere și îmi ziceam scurt: ea nu e așa. Fără să îmi dau seama, cea pe care o căutam dobândea exact acele calități care le lipseau celor din jurul meu. Devenea tot mai clară în mintea mea, dar tot mai greu de găsit.

Toată investigația aceasta minuțioasă despre cum e ea, se întâmpla cu becul stins, în negura subconștientului – nu bănuiam nimic. Am ajuns să aflu de dialogul acesta doar în urma unor căzături dintre cele mai misterioase; falling in love– parcă le zice. Sunt misterioase, fiindcă acțiunea căderii pare că se produce antigravitațional. Te simți ușor, cerul e mai aproape decât niciodată și pare că urci pe culmi inaccesibile ție până atunci. Însă plutirea are loc doar înspre reflecția cerului în balta din fața ta și singura piatră spre care te îndrepți e bolovanul din mijlocul bălții. Te ridici, te scuturi și mergi mai departe spre cea care pare să fie de fapt ea. Pentru o vreme ești bine, te bucuri de viață, dar dintr-odată te vezi iar pe orizontală. E aceeași baltă, cu același bolovan. Cumva, te ridici și de data asta și continui să mergi la fel de încrezător, sperând că în final o vei întâlni pe ea. Însă, la un moment dat, ea îți apare brusc în față; e mai reală decât niciodată. Fără să eziți, înaintezi înspre ea, o atingi ușor, când…

***

           

E o înlănțuire de adevăruri incomplete, atent alese, care te împinge dinspre tine însuți și dinspre realitate. Îți lasă iluzia libertății, dar te miști continuu în jurul aceluiași axis mundi. Curge prin vene ca un ser de satisfacere emoțională, însă în urmă rămân țesuturi paralizate. Senzațiile se amplifică, crezul se întărește, dar asta doar fiindcă circuitul se scurtează și ideile conglomerează. Te uiți la viitor, exiști în viitor și vrei cu orice preț să îl faci prezent, însă uiți că timpul curge doar într-o direcție: dinspre prezent spre viitor. Mai mult, ai ajuns să-ți fie frică să calci în prezent, să te oprești și pur și simplu să inspiri prezentul; te-ar face să-ți scapi viitorul ca pe un balon cu heliu. Ești în închisoarea perfectă: explorezi la infinit, dar tot timpul din spatele pereților de sticlă.     

 

        Da, e vorba de romantizare. (Prefer romantizare și nu romantism fiindcă mă refer la acțiunea de convertire la o atitudine de tip romantic.) Romantizarea e acțiunea prin care activăm doar acele valori care promit o satisfacere superioară. Romantizarea îți simulează cel mai bun scenariu și ți-l imprimă pe retină. Romantizarea te face să extrapolezi și te împiedică să explorezi. Felul în care funcționează romantizarea îi permite să convertească – sau mai exact, să trunchieze – orice sistem de valori. Creștinismul și experiența creștină nu face excepție. Ideea de unire (ca într-o îmbrățișare veșnică) cu un el sau o ea, nu este nici ea o excepție; de fapt, pare să fie victima preferată. Asta se întâmplă, fiindcă acest ideal e intim, personal și mai ales uman. Tensiunea excepțională dintre elementul uman și cel divin al acestui ideal te vulnerabilizează spre gesturi eroice și anti-eroice; te oferi și te rezervi întru-totul pentru acela, pentru aceea. Așteptarea e când în pragul ușii pe vârfurile picioarelor, când întinsă pe podea. Pe cum aștepți mai mult, pe cum te expui la tot mai puține activități. Te conservi. Începi să alergi spre un punct fix de la orizont, dar – paradoxal – acesta se depărtează pe măsură ce tu accelerezi înspre el. Romantizarea a fost finalizată cu succes. Ai reușit să faci nemuritoare o parte din tine, dar ai lăsat restul în paralizie. Capul e în nori, dar nu mai știi unde să pui picioarele fiindcă ele nu mai simt nimic. Ai două opțiuni: te smulgi singur(ă) din ideal sau o face realitatea. Vezi tu, romantizarea ți-a promis vârful muntelui doar ca să te pună pe marginea prăpastiei. Fie că te arunci tu, fie că te aruncă ea, ambele te duc la o moarte. Și o renaștere. Un botez prin apa inconștientului.

***

Poate că tot ce am scris mai sus e o romantizare la rândul ei. Poate că romantizarea e doar o pregătire a morții și învierii finale. Poate că romantizarea e o mânecă care oricum ai trage-o e tot timpul pe dos și tu rămâi pe interiorul ei. Sau poate că nici nu îi zice romantizare. Dar din ea am învățat asa:

  • sunt cea importantă persoană pentru mine
  • așteptările dezamăgesc, speranțele împlinesc; deci, mai puține din primele și mai multe din ultimele
  • nu există promisiune care să nu depindă de mine; eu activez orice promisiune
  • nimeni și nimic nu gravitează în jurul meu; tot ce mi se întâmplă e cauza deciziilor, acțiunilor mele; nu mi se întâmplă? nu acționez îndeajuns
  • atrag doar ceea ce sunt; și sunt doar ceea ce fac; gândul e insuficient pentru transformare
  • acțiunea – intențională și responsabilă – are ca scop perpetuarea dorinței, nu atingerea unui anume țel
  • să îmi țin gâtul desțepenit, privirea înainte și să mă obișnuiesc să umblu târâș prin noroi; la propriu.

Cu respect,

UN BĂIAT (N.A.) 

Fetelor, băieții nu sunt servitorii noștri

O prietenă îmi povestea:

Era prima întâlnire. Am mers la Salad Box. Am crezut că el va plăti, dar când să plătim acolo a așteptat să îmi achit partea. M-am simțit umilită. De ce m-a invitat dacă nu și-a permis. M-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva și ama ales acest local. Nu i-am spus nimic atunci. Am lăsat timpul să treacă. Când i-am mărturisit cât m-a rănit el mi-a spus că fiind student, banii abia îi ajungeau. Erau cam ultimii lui bani. El a fost rănit că nu a putut să plătească, eu am fost rănită că nu a plătit. Era să renunț la un om minunat, deoarece așa mi-a fost insuflat de societate. Acum ne pregătim de nuntă. 

Da, cred că tărie că un băiat nu trebuie să intre într-o relație, dacă încă părinții îi plătesc cele necesare. Dar de aici până la a avea așteptarea ca un băiat să meargă până la lună și înapoi pentru normele societății cred că e greșit. 

Știți de ce? 

Pentru că în căsnicie nu va fi așa. În căsnicie trebuie să lupte și fata și băiatul. Da, în mod normal băiatul trebuie să aducă suportul material, dar trăim într-o societate în care pentru a avea cele necesare e nevoie și ca soția să muncească. Da, cred că mai ales la începtul relației sau la începutul perioadei de curtare băiatul trebuie să depună un efort mai mare, dar când ai intrat într-o relație trebuie să lupți. Nu, dragostea nu este o luptă, dar e lucrul pentru care se merită să lupți. 

Că trebuie să alegi băiatul care te ascultă la orice oră. E drept. Doar că uneori mai are și zile proaste. Mai se simte rău. Mai are nevoie să fie singur. Mai are nevoie să iasă la un meci cu prietenii. Pentru că și noi avem nevoie să fim singure. Să ieșim la o prăjitură cu fetele. Să facem lucruri de fete. 

Trebuie să fim realiste. 

Dacă un băiat nu se ridică în picioare în momentul în care noi pocnim din degete nu înseamnă că nu e băiatul potrivit pentru noi. Nu. E băiatul nepotrivit când ne îndepărtează de Domnul și de familia noastră. 

Suntem chemate să îl slujim, să îl respectăm. Iar astea nu se învată după ce spui „da”. Ioi, nu. 

Singurul lucru care se schimbă după ce ai spus Da este că îți pierzi virginitatea și îți schimbi statutul. În rest, rămâi cu ceea ce ai clădit înainte de ziua nunții. 

Ține minte asta. 

Mofturi pune înainte de a spune ”da”, mofturi vom avea. 

Slujire pune, slujire vom avea. 

De ce ne gândim că băieții sunt obligați să ne dea flori de 8 martie? Cum ar fi dacă i-am surprinde noi cu un cadou prin care să le reamimtim cât sunt de speciali. 

Cred că într-o relație trebuie aplicat principiul: ”aruncă-ți pâinea pe ape și nu după multe vreme o vei găsi iarăși.” Dăruirea. Punerea dorințelor lui înaintea dorințelor noastre. 

Cred că trebuie să lucrăm un pic la inima noastră. Eu sunt egoistă de multe ori. Și ce e drept, mult m-a răsfățat tati. Nici nu am intrat bine în casă azi că a și mers să îmi încălzească mâncarea. Ce am scris mai sus am scris pentru mine. Dacă vă ajută și pe voi, mă bucur. 

Slujire înainte de toate. 

Cred că slujirea precede binecuvântarea.