Advent 4: Ești trimisă cu o misiune

Și te-ai născut. Cu un scop. Ai fost trimisă pentru ceva. Firul roșu care leagă Scriptura este acesta: te-ai născut pentru ceva. 

Aceasta e binecuvântarea. Să te naști pentru ceva. 

”Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul.” Geneza îți arată că te-ai născut pentru a te dezvolta. Spiritual, intelectual, social, cultural. 

”Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia.” Evangheliile îți arată că ești creată pentru a duce vestea salvării. 

Voi sunteți o seminție aleasă, un neam sfânt. 1 Petru îți spune că ești creată pentru a te pune deoparte. 

Fiecare filă a Scripturii îți spune pentru ce ești creată, iar în fiecare zi diavolul se zbate să te convingă că ești precum un titirez care se învârte fără să știe unde se va opri. 

Să ne întoarcem în Nazaret. Isus în sinagogă, după cum Îi era obiceiul. 

”M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiescrobilor de război slobozirea și orbilor, căpătarea vederii…” Luca 4: 14 

Cei din templu rămân uimiți de cunoașterea Lui. Îl vorbeau de bine. Mesaul Lui era unul blând. Plăcut urechilor. Asta până când nu le-a mai plăcut și l-au scos din cetate ca să-l arunce în prăpastie. 

Isus ce face? 

Se coboară în Capernaum. Își continuă lucrarea. 

”Când s-a crăpat de ziua” El știa că trebuie să ducă la împlinire planul pentru care a venit. ”Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis.” 

Incredibil. Să fii la un pas aruncat de pe stâncă și tu să te trezești cu noaptea în cap pentru a vesti Evanghelia? 

Dar a fost Fiul lui Dumnezeu, se înțelege, am zice noi. Da, dar a fost și om în același timp. 

Draga mea, 

ești creată pentru ceva. Nu știu să spun pentru ce anume. Fiecare avem povestea noastră. 

Fiecare lucrare își are vremea ei. 

După cum învierea lui Lazăr și-a avut vremea ei și alegerea celor 12 și-a avut vremea ei. Fiecare lucrare a venit rânduită. A venit când a fost hotorâtă de Tatăl. 

Când ești mamă, poți vesti Evanghelia în inimile micuților tăi. 

Când ești în perioada de așteptare, poți să călătorești și să îți pui în practică talentele. 

Când ești în liceu, poți fi lumină. 

Spune STOP minciunilor celui rău care te fac să crezi că nu realizezi nimic și nu ești în stare de nimic. 

Nu. 

Cea mai mare luptă a mea din ultima vrea a fost cu scrisul. După pauza mare, mă uitam la câte persoane m-au citit. Am pierdut vreo 90% dintre cititori. Și am vrut să renunț. Că nu are rost. Dar Al meu m-a încurajat. Și am înțeles. Dacă e să scriu pentru un singur suflet, o voi face. Asta e partea mea, restul se ocupă Domnul. 

Nu te uita la seceriș. Poate îl vezi prea devreme. 

Uită-te la Dumnezeu. Privește țintă la El. 

Isus nu s-a dus în singogă și nu și-a ținut discursul în funcție de vorbele oamenilor. 

Trăiește-ți viața condusă fiind de misiunea lui Dumnezeu pentru tine. Așa nu îți vei pierde scopul și misiunea. În acest fel nu vei pluti în derivă. 

Ești creată pentru o misiune. 

Ești trimisă de Cineva. 

Ești înzestrată de Cineva. 

Ești binecuvântată de Cineva. 

Ești protejată de Cineva. 

Iar acel Cineva este Cel care te-a creat. 

Nu uita acest lucru în preajma acestor Sărbători și vei avea parte de un Crăciu unic. 

Care crezi că e misiunea ta? Acum? În acest sezon al vieții tale? 

Acest articol este inspirat din Luca 4. În fiecare zi până la Advent voi citi câte un capitol din Luca și voi scrie o meditație pe marginea lui. Astfel că, până la Crăciun voi înțelege mai bine pe Cine și ce sărbătoresc. O nouă ”tradiție” lasată pe Insta de Ani Cristea. 

Advent 3: E scris cum trebuie să ne fie Crăciunul

Azi a nins. De fapt, ieri. Azi am văzut eu zăpada. Satul meu a rămas neatins de fulgii jucăuși. La două sate distanță zăpada stă falnică pe case.

Zâmbesc. În timp ce conduc, înainte de a se desăpărți noaptea de zi, mă gândesc la Luca 3. O provocare lăsată de Ami Cristea pe Insta de a citi în fiecare zi câte un capitol din Luna.

E primul Crăciun în doi. Mi-am făcut lista pentru Crăciun. Ce să facem. Cum să facem. Îmi doream un Crăciun departe de zgomote, de liste de cadouri, de mirajul fericirii. Dar totuși, în învălmășeala de gânduri îmi apare imaginea lui Ioan Botezătorul. Parcă îl vedeam în fața mea.

Cine are două haine să împartă cu cine nu are, și cine are de mâncare să facă la fel.

Și ce legătură are asta cu Crăciunul?

Frângere. În două. În jumătate. 

Dar, Doamne. Și încep să argumentez eu cu Domnul. Dar fără rost.

Binecuvântarea este precedată de frângere. De trecere de linia confortului personal. 

Ba mai mult de atât: ”să împartă.” Nu să dea de pomană, nu să dea din milă. Nu, să dea ca atunci când ar primi. Să dea de parcă ar primi. 

Oare un Crăciun fericit stă în a te dărui, în a fi parte dintr-un grup, dintr-o familie? 

Și cine e singur? 

Același gând persistă.

Crăciunul stă în a dărui și a te dărui. 

Uit că sunt în localitate și viteza urcă în bord. Nu mult, 70.

Oare timpul poate fi un cadou? Oare pot dărui ceva fără să dăruiesc timp? 

Timp. Lumea e plină de cadouri de Crăciun. Plină de acte de bunătate. Dar oare timpul? Îl împărțim la doi?

Suntem gata să împărțim o masă cu o văduvă sau cu un copil orfan?

Suntem gata să ne rupem din timp și să ascultăm în loc să fim ascultați?

Suntem gata să deschidem ușa, când ne-ar veni să stăm în confort în jurul bradului?

Oare la ce a fost chemată biserica de Crăciun?

 

Doamne, când mă uit la viața lui Ioan văd clar cum trebuie să arate Crăciunul meu. Împărțit la doi. Să nu las dărnicia să ia locul dăruirii.  Crăciunul este despre Tine. Despre cum ai lăsat confortul și te-ai făcut Dar.

Ajută-mă ca de acest Crăciun să fiu un dar, nu un ”dar sunt prea ocupată”. 

Ajută-mă să fiu un dar care să se împartă, să se frângă pentru bucuria altora. 

set_reviste

Nu uitați de pachetul de 5 reviste Inimă de prințesă. Nu puteți rata acest pachet! 

Advent 2: Dă-mi ochi să văd

Aerul rece îmi străbate fiecare colțișor al ființei. Inima mea își dorește să simtă razele calde ale soarelui. Dar e iarnă. E timpul ei. Fiecare lucru își are timpul lui. 

Un copil se lipește de mine. ”Doamna, te iubesc.” Murmur un bine și îmi văd de ale mele. De lista mea. Aveam o groază de bifat azi la grădiniță. Trebuia să îmi ating obiectivele zilnice. Și-mi trece ziua. Și vin acasă cu gândul la ciupercuțele făcute de mami la cuptor. Ca să vezi, mai aveam mâncare de ieri, deci, mâine avem ciuperci. Am mâncat cu o față lungă. Dar să nu crezi că am avut pâine cu margarină. Nu, mâncare bună. Dar ochii mei nu puteau să vadă. Tot ce vedeam era faptul că nu aveam ciupercuțe umplute. 

Deschid Biblia. Luca 2: 7

Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfășat în scutece și l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. 

Îmi apare un nod în gât. În casa de poposire nu era loc pentru ei. În casa de poposire nimeni nu a ieșit din tiparul unei liste pentru a face loc Pruncului. Nimeni nu L-a văzut. Nimeni nu și-a eliberat agenda pentru El. Și totuși, undeva, în câmp, niște păstori. Oameni simpli, văd Cerul deschis. Lasă tot ceea ce au, posibilitatea de a-și pierde sursa de venit și merg să vadă Pruncul. Niște oameni simpli. Și cei plini de bine, nu au timp. 

Ochiii deschiși ai păstorilor i-au făcut să vadă Cerul deschis. Ochii deschiși i-au condus la Prunc. Și eu. Eu pierd bucuria Cerului datorită listei zilnice. Nu că ar fi ea rea în sinea ei. Și totuși, sunt așa de prinsă în ceea ce am de făcut zilnic încât nu am timp să mă opresc să văd zâmbetul pur al copilului care se luminează când mă vede, nu am timp să mulțumesc părinților pentru mâncarea caldă, deoarece eu mi-am făcut o listă și de ceva nu merge ca la carte, se rupe firul voii bune.  

Bucuria nașterii o simte cei care sunt gata să lase tot ceea ce au și să se bucure de miracolul prezentului. Azi. Acum. Cerurile se deschid prin ceea ce e în jurul nostru. 

Un bătrân se pregătește de ani întregi să vadă Pruncul. Și când îi apare în față, nu Îl ratează. Nu ratează Cerul. 

Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta. 

Doamne, Simeon te-a văzut. Nu l-ai anunțat ziua în care vei trece pe la templu. Și totuși, nu te-a ratat. Nu a fost prea prins în dogme și tradiții. Dă-mi ochi să văd Cerul în fiecare zi. Să văd fâșii de Cer în ceea ce ai pus lângă mine. 

Ba mai mult, mă rog ca cei de lângă mine să simtă bucuria nașterii din inima mea. 

Dă-mi ochi să te văd în ochi de copil, în mirosul zăpezii, în lucrurile care nu ies cum vreau, în brațe timide, în litere, în Cuvânt. 

 

Azi e ziua a doua a lunii. Te provoc ca în fiecare zi până la Crăciun să citești un pasaj din Luca (o idee preluată de pe Insta). În fiecare zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi scrie o meditație pe marginea capitolului. Așa că, ne revedem aici în fiecare seară. 

Pachetul cu cele 5 reviste Inimă de Prințesă în aveți aici.  

Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă transform în fluture

 

Nimeni nu mi-a spus în copilărie că viața de adult e grea. E dificilă. 

Nimeni nu mi-a spus că eu, omida, trebuie să mă transform în fluture. Și pe deasupra,  că nu voi fi întrebată când vreau să se întâmple asta. Nu. Doar m-am trezit cu aripi și am fost pusă să zbor. Și să aduc culoare pe fața celor din jur. Nu asta e menirea fluturilor? WhatsApp Image 2019-06-16 at 17.32.53

Doar că viața e grea. Și orice decizie trebuie luată cu cap. Și parcă și atunci când o iei cum trebuie, tot nu e cea mai bună variantă. 

Cele mai mari decizii le-am luat anul acesta. Și cu toate acestea, când mă uit la viitor îmi doresc să fiu din nou omidă. Să fiu din nou copilul care privea toată ziua norii, care se juca în praf și care dormea liniștit noaptea. Îmi doresc toate astea, dar azi sunt un fluture morocănos.

Sunt un fluture fricos care se uită la ziua de mâine cu frică. Azi nu sunt femeia din Proverbe 31. Nu sunt. Știu că asta ar trebui să scriu. Dar azi sunt mai mult o Ana care plânge, o Rut care nu știe exact unde se va stabili, o Estera pentru care ziua de mâine e posibil să nu fie. 

Halal fluture, nu? 

WhatsApp Image 2019-06-16 at 17.32.54

Mă separ de grupul de fluturi și mă ascund sub cireșul din copilărie. Privesc frunzele perfecte. Întind mâna după o cireașă si văd o omidă. Se va trasnforma și ea în fluture și nu va fi întrebată dacă își dorește asta. 

Sunt un fluture. Cu aripi ciopârțite. Un verset îmi vine în minte.

”Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi.” 

Doroteea, Eu știu că tu azi trebuie să fii un fluture. Nu îți fie frică. Doar fii fluture. Aripile tale nu îți sunt date pentru a le ține ascunse. Îți sunt date pentru un viitor plin de speranță. Zboară în pace. Zboară și iar zboară. Nu te-am întrebat dacă vrei aripi și nu te voi întreba când să ți le iau. Azi le ai. Zboară. Ești un fluture. Și dacă îți folosești aripile pentru Slava Mea, e în regulă să mai zbori și într-o aripă. 

WhatsApp Image 2019-06-16 at 17.32.54 (1)

 

 

Ce contează dacă mă joc cu inima unui băiat, oricum trăim sub har?!

Trăim într-o generație care testează orice. Apoi, vorba aia: ”Cum să îți iei mașină fără să o încerci?”. Și nu e greșit. Doar că în unele cazuri nu e tocmai bine. 

Cum ar fi domeniul inimilor. Inima e incredibilă, frântă de o mie de ori

photo of girl wearing bucket hat
Fotografie de 三 点 pe Pexels.com

ea tot se reface. Parcă e pasărea aia Phoenix care se naște din propria ei țărână. Și totuși, își păstrează cicatricile. Inima e orice vrei tu, numai uitucă nu e.

Vrem o relație de la 14 ani. Eu la 14 ani jucam fotbal. Și nu e greșit să vrei atenție din partea băieților. Păcat e să le iei inima și să o transformi în minge de fotbal. 

Păi da, că așa fac și ei. E drept. Așa facem. Noi le jucăm lor inima prin praf și ei o joacă pe a noastră. 

E drept să poți să o dai foarte ușor în bară într-o relație. Că dacă e să o luăm logic, ca o relație să meargă nu ține doar de tine, ține și de el. Poți să stai tu în cap, să faci tot ce ține de tine și totul să se rupă. 

Și exact asta trebuie să faci. 

Nu te juca cu inima lui știind că totul e har și că va fi bine. Da, va fi bine, că e har și Domnul vindecă, dar cicatrici tot rămân. 

Fii demnă și dacă vrei să ieși dintr-o relație, spune deschis. 

Fii sinceră și dacă nu îți place băiatul care se tot învârte pe lângă tine, spune-i. 

Nu juca la două mese. Am văzut băieți care plănuiau cererea în căsătorie și ele se pregăteau să se logodească cu alții. Și invers. Dar nu vreau să mă apunc acum să le scriu băieților. 

E vorba despre noi. 

Protejați inimile de lângă voi chiar de e vorba de har, de iertare și de o nouă zi. 

Spune cu toată sinceritatea ce ai pe inimă. 

Și nu intra într-o relație că poate va merge, poate nu. Protejează. 

Contează. Contează protejarea inimilor. Contează, deoarece modul în care trăiești înainte de căsătorie se va păstra și după căsătorie. 

 

Mamă de poveste

Eliza e o dulce. Cam de aceeași statură. Ne-am văzut în Cluj într-o zi destul de senină. Avea o dulceață de fetiță în brațe. Din aia pupabilă. Așa m-a făcut să îmi doresc un copil. Am stat de vorbă de parcă ne cunoașteam de o viață. Și cum mi-am zis că vreau să vă prezint oameni faini, m-am gândit să îi pun câteva întrebări să o cunoașteți și voi mai bine. 

1. Bună. Spune-ne câte ceva despre tine, de unde ești, vârsta, cu ce te ocupi etc.

Mă numesc Eliza, sunt un copil vesel, de 25 de ani, momentan locuiesc în Cluj, la origini sunt din Bacău și sunt mămica unei fetițe de 10 luni.

2. Care e pasiunea ta? Cum ai descoperit-o?

Pot spune că am mai multe pasiuni, dar cea mai principală este arta. Imi place să creez și să ilustrez sentimente, povești, în special poveștile de iubire, de nuntă, imagini și suprafețe. Mă găsiți pe Facebook: Eliza Pușcașu Art & Design. 

3. Trăim într-o perioadă în care sunt tot mai puțini oameni care au o pasiune, care pun sufletul în ceva. Care e sfatul tău cu privire la descoperirea pasiunii? Sunt anumiți pași?

 Eu cred ca fiecare avem ceva special, doar că de multe ori nu este nici curajul, nici voința de a descoperi, de a găsi acel lucru. Curaj, voință, experimentare și perseverență!!! Citește, Privește, Caută peste tot în jur și găsește acel lucru care te face să zâmbești fără motiv, care te provoacă și care iți aduce pace și liniste în suflet.

4. Ne-ai zis că ești mămică. Cum împaci pasiunea ta cu atenția pe care trebuie să i-o acorzi micuței tale?

Este cu adevărat o provocare, dar am învățat și încerc să îmi administrez timpul și acțiunile cât mai bine. Și bineînțeles, noi facem totul împreună: pictez cu ea pe lângă mine, în oraș sau la întâlniri tot împreună.

5. Dacă ar fi să alegi cel mai minunat moment al vieții tale, care ar fi?

Cand am devenit mamă, cand am devenit conștientă că sunt mamă!

6. Care e povestea nunții tale? 

 De mică am visat la nunta mea. Si a venit  imediat după ce am terminat masteratul. Pentru mine, a fost de poveste, am vrut să creez o poveste despre noi, natură și culoare. Dar, în același timp a venit cu multe provocări personale: să îmi realizez singura invitațiile, aranjamentele și decorul cât mai artistic. Pot spune că de aici s-a născut ideea și dorința de a picta invitații de nuntă personalizate și originale, care sa ilustreze povestea și personalitatea fiecărui cuplu.

 

7. Dacă ai fi o pasăre, ce pasăre ai fi? De ce?

Cred că vultur. Pentru ca locuiește în munți, la mare înălțime.

8. Care e sfatul tău pentru fetele acestei generații?

Nu încetații să visați, sa va descoperiți si redescoperiti pe voi înșivă, sa va iubiti asa cum sunteti, sa priviti mai mult la calități decât la defecte (mai ales cele fizice). Fiti originale! Fiți voi, exact așa cum sunteti, nu cum vor alții să fiți! Citiți mult, călătoriți, trăiți! Folow your dreams!!

Maurizia Nicoară: povestea unei inimi puternice

Pe Mau nu o cunosc personal. Blogul ei mi-a cucerit inima de câțiva ani buni. Are un stil de scriere între apus și răsărit, un stil mereu sincer. Un om echilibrat, cu o poveste puternică în spate. M-a susținut de multe ori în rugăciune, chiar dacă nu ne știm încă în realitate. Am vrut să o cunoștem mai bine și să învățăm câteva lecții de viață de la ea, așa s-a născut acest interviu. Și provocarea de la final. 

  1. Spune-ne un pic despre tine, unde locuiești, ce studiezi, câți ani ai.

Mă numesc Maurizia, am 21 de ani și sunt din Ploiești. Sunt studentă în anul II la Facultatea de Litere și visez la a fi profesoară. Da, visez, deoarece încă nu am curajul de a crede acest lucru. Îmi place să scriu și să îmi imaginez că trăiesc tot ceea ce nu pot trăi în prezent (încă, sper). Sunt o fire închisă și deschisă, curajoasă și extrem de timidă. Uneori acționez spontan, așa că e destul de greu câteodată să îmi dau seama de ce sunt în stare.

 

2. Cum te-ai apucat de blog? 

Blogul a fost tot o alegere spontană. Nu m-am gândit vreodată că cineva va sta să citească textele mele, darămite să îi și placă și să se regăsească.
Scrisul face parte din mine de când eram un copil. Mă revăd așa, vag, scriind în niște carnețele pe care le-am aruncat la gunoi și acum îmi pare tare rău. În scris mă eliberam. Îmi vărsam supărările, nervii și lacrimile pe pagini.
După cum spuneam, nu știu să îți spun de ce am făcut blogul. Așa mi-a trăznit, așa l-am creat, fără să mă gândesc că îl voi ține până în prezent. Anul acesta se fac patru ani de când îl folosesc și mă minunez de cum Dumnezeu răspunde altora prin ceea ce scriu. Am vrut de mai multe ori să îl șterg sau să renunț la a mai posta pe el, dar până la urmă nu am nimic de pierdut, ci numai de câștigat. Atât timp cât pot fi o binecuvântare prin blog, sunt onorată să îndeplinesc rolul meu.
În caz că te întrebi de titlu, m-am gândit la libelulele acelea cu aripi albastre sau argintii. Îmi plac mult. Le-am văzut ca mici stele care lucesc. Și cumva, așa suntem și noi. Sau ar trebui să fim. Să fim stele într-o lume de întuneric, acoperită în noapte.

3. Ce reprezintă scrisul pentru tine? 

 Scrisul pentru mine înseamnă înlănțuire de tristeți și bucurii, împletită cu întrebări și dileme. Scrisul e durere și ușurare, abis și vârf de munte. Depinde de zile și de stări. De ce doare? Câteodată e teribil să te pui pe foi. Câteodată nu știi ce e cu tine și nu știi ce să scrii. Câteodată ai senzația că nu exiști, că e altcineva care trăiește prin tine. Și atunci e durere. Și suferință. E greu să te așterni și cu atât mai greu să recitești cândva ce ai scris acum. Uneori, pur și simplu nu ne putem accepta. Nici măcar noi

4. Care e cartea care te-a marcat? 

Hmm… Nu pot alege una. Chiar îmi e imposibil. Cărțile care mi-au schimbat felul de a privi în jur și felul de a gândi sunt cele scrise de Svetlana Aleksievici, Cella Serghi, Dan Puric, Harper Lee, F. S. Fitzgerald și lista poate continua. Ca un exemplu de carte preferată și pe care aș reciti-o mereu este Citadela, scrisă de Antoine de Saint Exupery.

5. Cum ți-ai ales facultatea? 

Aș putea spune că facultatea m-a ales pe mine. Având o sete pentru cultură, cărți, curiozități și întrebări, am decis că Facultatea de Litere ar fi singura care ar putea potoli valurile acestea, însă de când sunt studentă în cadrul secției menționate, parcă marea interioară s-a agitat și mai tare. Nu regret o secundă. Cu toate că în perioada liceului visam să fiu în altă parte, cu timpul am realizat că sunt unde trebuie să fiu. Am dat peste niște colegi minunați, am întâlnit niște exemple extraordinare de profesori și am legat prietenii care vor ține o viață întreagă. Dacă eram în alt loc, nu aș fi cunoscut nimic din ce am acum. Toate lucrurile au un scop profund pe care îl vom vedea mai devreme sau mai târziu.

5. Care este cea mai mare frica a ta?

În prezent, frica de a trăi degeaba. Cred că ar fi cel mai mare regret al meu. Să am viață și să nu profit de ea la maximum într-un mod sănătos și benefic atât pentru mine, cât mai ales pentru cei din jur. Uneori mă gândesc la câți oameni au murit în secunda în care eu mi-am pus întrebarea, iar eu încă respir. Ce am făcut eu pentru fericirea altora? Am sădit ceva în inima lor? Am putut fi o binecuvântare, o lacrimă, un zâmbet, o mână întinsă pentru ei? Am trăit cum se cuvine? Am făcut lucruri care să mă ridice pe mine, care să mă facă să râd și care să mă facă să iubesc viața aceasta care, pe cât e de lungă, pe atât e de scurtă?

6.  Unde te vezi peste 5 ani?

Nu știu, sincer. Dar aș vrea să fiu pe drum, cu un ghiozdan în spate, scriind și cunoscând oameni. Îmi place mult să călătoresc și cu toate că nu am ocazia mereu, această dorință e ca un foc care crește de câțiva ani de zile. Aș vrea să fiu o profesoară bună, să fac ceea ce trebuie cu mare dragoste și să pun în inimile copiilor un sâmbure de umanitate, începe să dispară.
Dar nu știu sigur. În 5 ani se pot întâmpla foarte multe. Din păcate, sunt genul de om care nu poate să plănuiască ceva pentru viitor, dar nu știu de ce. Uneori e bine, dar alteori e teribil. Poate e doar de moment, sper ca în timpul apropiat să pot depăși această barieră.

7. Care e cea mai frumoasă amintire a ta? 

Cea mai frumoasă amintire a mea este una din vremea când aveam 8 ani. Eram plecată cu bunicii mei la cineva la țară și persoana respectivă avea o curte imensă. Întotdeauna am avut o plăcere să văd cu ochii și cu mâinile, așa că mereu scoteam morcovii din pământ, cartofii, rupeam ardeii, vinetele, roșiile, numai să pipăi, să cunosc, să simt cu mânuțele mele.
Curtea era păzită de doi câini mari și îmi era frică de ei, așa că nu mă puteam duce mereu. Dar într-o zi, mi-am făcut curaj și am trecut în grădină, singură. Grădina era cumva, nu știu, urcai pe ea. Era plină de meri, de pruni și alți pomi fructiferi. Când am ajuns în punctul cel mai înalt al curții, m-am oprit și m-am întors pentru a privi în spate. Nu pot să explic prea bine ce am simțit atunci, dar a fost extraordinar. Era cerul de apus, se vedeau dealurile în depărtare și era o liniște pe care o puteai auzi. Pur și simplu nu am făcut nimic, ci numai ascultam. La un moment dat, clopotele bisericii au început să bată tare, repede. Imaginea aceea cu biserica albă, vârful crucii, liniștea, cerul nu o pot uita. Atunci a fost prima dată când L-am simțit pe Dumnezeu. Un copil de 8 ani întâlnise pentru prima dată conceptul de frumos.
Când îmi aduc aminte de acest moment, mereu îmi apar lacrimi în ochi. De ce, nu știu. Însă încerc să nu uit nimic din ce am văzut și trăit atunci. E amintirea mea pe care o păstrez cu grijă si sfințenie.

8.Cum ar arăta o povestioară despre curaj scrisă de Maurizia? 

– Treci peste, trăiește și iubește.
A spus-o cu atâta ușurătate, încât ai fi spus că e firesc să pot face acestea, după tot ce am pățit.
– Eu cred că îți lipsesc câteva țigle, tu nu mă înțelegi deloc!
– Doar pune-ți mâna pe inimă și simte.
– E o nebunie. Nu, tu chiar nu ești întreagă.
– Nu știi că doar nebunii iubesc și trăiesc?
– Ar cam trebui să revii cu picioarele pe pământ și să vezi realitatea. Eu nu mai pot face asta.
– Ba poți, dar îți este frică.
– Frică? Mie? După toate luptele? Hah, nu, nu e adevărat.
– Atunci, ce pierzi dacă simți?
– Și să mă las distrus din nou?
– Cicatricile pot înflori dacă alegi să pășești în lumină.
– Iar începi cu filosofiile tale.
– Recunoaște că îți este atât de frică, încât nu vrei să treci de linie. Viața te va lovi chiar dacă îți construiești citadele în jurul inimii. Dar pierzi atât de mult din minunea de a trăi! Știi câți au ales să își pună bolovani în loc de inimă în piept? De ce să renunți numai din cauza unor lupte? De ce să stai în întuneric, de ce pui soarele în colțul foii? Locul lui e pe întregul Cer. Trăiește, chiar dacă te-au rănit. Iubește, chiar dacă ai primit ghimpi. Frânturile transformă sufletul într-un vitraliu, iar oamenii se vor minuna de culorile tale.
– Și de ce am nevoie ca să fac asta?
– De curaj.

 

9. Dacă ai fi un simț, care ai fi? 

Vai, asta da întrebare, haha! Aș fi simțul vizual, spre a îndrepta privirile dincolo de ce se vede.

10. Cum ce te mai ocupi pe lângă scris? 

WhatsApp Image 2019-03-09 at 17.21.19

 

Îmi place să încurajez oamenii, așa că realizez sticle cu diverse încurajări, versete biblice pentru fiecare zi, pentru o lună sau pentru un anumit eveniment.

 

 

PROVOCARE

Dragă Mau, pentru a îndrepta privirea oamenilor pentru frumos, te provoc să aduni 2 prietene și să împărțiți mesaje de încurajare femeilor din orașul tău. Și da, trebuie să ne povestești cum a fost într-un articol. Și poze. Te îmbrățișez și mulțumesc pentru că ți-ai deschis inima.